Eu…

Am decis să scriu acest mic “jurnal” că sa nu stau să explic fiecăruia în parte ce se întâmplă cu mine. Ce am scris aici sunt motivele care m-au dus de-a lungul timpului în pragul depresiei.

Totul a început prin clasa a 4-a. Cine ma cunoaște știe că port ochelari și ca am dioptrii mari (miopie) +astigmatism +un ușor strabism la un ochi (stângul).Când eram mic aveam dioptriile mult mai mari, cam -11 la un ochi si -13 la celălalt. Purtam niste ochelari destul de mari si rotunzi cu lentile foarte groase datorită dioptriilor mari. Arătam groaznic. Pe atunci (clasa a 3-a / a 4-a) nu prea realizam felul în care arătam. Adică aveam impresia că arăt bine, normal, dar vorbele colegilor din clasele mai mari ( a 7-a / a 8-a), mi-au atras atenția ca ma înșel asupra acestui lucru. În curtea școlii sau în școală, pe hol unde îi mai întâlneam, primeam doar cuvinte dureroase: “Dexter” , “Harry Potter”, “aragaz”, “4 ochi” , “ochelarist” , “tocilar” si multe altele. Trebuie să recunosc că nu mă afectau foarte mult vorbele lor. Credeam că zic din invidie că nu poartă și ei ochelari sau ca arăt mai bine ca ei, dar odată cu trecerea timpului am realizat că tot ce mi-au spus era adevărat. Arătam urât. Între timp mi-am mai schimbat ochelarii deoarece dioptriile mai scazusera un pic. Însă problema era aceeași, nu îmi stătea bine nici cu ăștea noi, cu totul ca modelul ramelor era diferit față de cel vechi. În fine. Cam de prin clasa a 6-a a început chinul pentru mine, deoarece am început să văd lucrurile altfel si sa realizez mai bine ce se întâmplă. Până să ajung la problema cea mai apăsătoare vreau să vă spun că eu nu puteam si nu pot nici în prezent să fac sport la școală. Asta din cauza că am dioptriile mari si nu văd fără ochelari de la distanță, iar sport cu ochelari nu am voie sa fac deoarece riscul unei accidentării este foarte mare. Așa ca am fost “condamnat” să stau mereu pe bancă in sala de sport si sa îmi privesc colegii cum se distrau (asta în școală generală, întrucât la liceu aveam si am voie sa stau în clasa). Trecând peste suferința asta, ajung la alt capitol, după părerea mea cel mai dureros. Fetele. Cam de pe la sfârșitul clasei a 6-a a început “febra” relațiilor. Vedeam cum colegii și colegele (nu toți/toate) începeau să își facă relații. Ii vedeam în curtea școlii, pe holurile școlii sau in băi cum se țin de mână, se pupă,sărută, se îmbrățișează si cum sunt fericiți împreună. În primă fază mă bucuram pentru ei, dar când mă priveam si pe mine, bucuria și zâmbetul îmi piereau. De atunci am început să îmi doresc si eu o relație cu o fată. Am vrut sa cunosc persoane noi, cu ocazia asta poate gaseam si o fată. Așa ca mi-am făcut un cont de facebook pe care îl folosesc si in prezent. Toate bune si frumoase pana a aparut timiditatea si frica. Aveam o oarecare teamă să trimit cereri la fete deoarece mă gândeam ca nu o să îmi accepte cererea pe motiv că sunt urât. Aveam în lista de prieteni doar colegi si colege de clasa sau din școală, dar nu prea eram băgat în seamă. Adevărul este că eram si cam retras din cauza aspectului fizic. În fine. Pe la sfârșitul clasei a 7-a începuse să îmi placă de o fată care era mai mică cu un an. Fusesem coleg de grădiniță cu ea, ne jucam impreuna aproape mereu la grădiniță. Mai vorbisem cu ea la școală când și când. Pot să zic ca mentinusem o legătură mică cât să nu ne uităm până prin clasa a 6-a cred. Pe la sfârșitul clasei a 7-a i-am dat un mesaj pe facebook si surpriză: “Nu te cunosc”. M-a afectat mult răspunsul ăla,nu am vrut sa comentez, dar cu greu, am trecut peste. Prin clasa a 8-a începuse să îmi placă mult de o colega din clasă. Dar am facut o greșeală mare. Nu prea vorbeam si nici nu ne cunoșteam prea bine, iar eu am intrebat-o intr-o zi dacă vrea să fim împreună. Acum stau si ma gândesc, cine ar accepta in condițiile în care nu cunoști persoana respectivă? În fine, nu stiu ce a fost în capul meu. Cred că era din cauza ca îmi doream foarte mult o relație. Revenind acum la subiect, inevitabilul s-a produs. Friendzone. Am suferit si din cauza asta mult, dar am trecut peste. Apoi, în același an, mi-a placut de o altă fată care era în aceeași școală, cu un an mai mică, dar am constatat cu timpul că sentimentul nu era reciproc așa că am lăsat baltă totul. A urmat iar o perioadă de suferința. A, da. Am uitat sa mentionez că și fetele (nu toate) mă făceau urât și ochelarist si toate celelalte. În fine. Trecem peste si ajung în băncile Seminarului Teologic Ortodox din București. În clasa a 9-a am avut o oarecare perioada de liniște sufletească întrucât liceul asta este doar de băieți, si nu am mai fost nevoit să dau ochii cu fetele cum făceam în școala generală. Toate bune si frumoase pana când am realizat că simt lipsa fetelor. Să vorbesc cu una măcar. Majoritatea colegilor mei erau activi pe partea asta a socializării cu fetele. La sfârșitul clasei a 9-a începusem să îmi fac câte un cont pe mai multe site-uri / aplicații de socializare cu scopul menționat mai sus. Însă treaba nu mergea. A mai trecut timpul si prin clasa a 10-a am cunoscut o fată prin intermediul ăsta. Mă înțelegeam bine cu ea și vorbeam des, dar și de data asta am făcut aceeași greșeală ca si in clasa a 8-a. M-am grăbit si am distrus totul. Am suferit o perioadă îndelungată,dar am trecut peste. Apoi prin clasa a 11-a, cu greu mi-am făcut curaj sa trimit cerere de prietenie unei fete pe facebook. Cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut-o. Mi-a acceptat cererea și am început să vorbim. Ne intelegeam si ne intelegem foarte bine si in prezent. De data asta nu am mai repetat greseala respectivă, dar tot am reușit să ajung in friendzone. Am suferit enorm de mult. Nu pot să zic acum că mi-a trecut pentru că ar însemna să mint, dar o gaură în suflet mi-a rămas. Toate nereusitele si suferințele de pana acum au înlăturat puțin câte puțin armura sufletului meu până când a rămas fără apărare. Apoi, ultimul friendzone (cel menționat puțin mai sus) mi-a “perforat” sufletul lăsând o gaură adâncă în urma lui, un gol imens pe care nu pot să îl umplu sau să îl acopăr măcar. Din momentul acelui friendzone, destul de rar am mai zâmbit. Chiar dacă încerc să zâmbesc, nu este un zâmbet în adevăratul sens al cuvântului. Este un zâmbet trist, forțat si asta mi-au spus multi oameni. În fine, viața merge mai departe. Așa distrus sufletește am continuat să îmi văd de viața mea și să nu expun prea mult golul din suflet. Trebuie să recunosc că am avut de multe ori gânduri de sinucidere, dar cu ajutorul lui Dumnezeu le-am evitat. Revenind acum la subiect. Cu trecerea timpului, vedeam cum unii colegi isi găseau câte o fată și începeau relații noi. Chiar si unii dintre foștii colegi din generală. Vedeam pe facebook si inca văd poze cu ei și cu iubitele lor împreună, ca sa nu mai zic de statusuri. Din cauza asta mi-am dezactivat contul de facebook de multe ori. Dar nu cred că este important aspectul ăsta. În fine. Revenind la subiect. Tot prin clasa a 11-a, un coleg si prieten foarte bun a încercat să mă ajute în privința asta. I-a spus unei fete care îi placea de el să își găsească alt băiat ca el are pe cineva. Si m-a recomandat pe mine. I-a spus cum mă cheamă și cum mă găsește pe facebook, iar ea a zis ok. Dar, surpriză. Nici până în prezent nu mi-a dat cerere de prietenie. In schimb a dat altora care arătau mai bine.De atunci am înțeles cât de important este aspectul fizic pentru o fată. Odată cu eșecul ăsta, golul din sufletul meu s-a mai mărit, iar increderea și răbdarea au scăzut din nou. Nu am mai vrut să caut vreo fată. Însă la începutul clasei a 12-a în care mă aflu si acum, cu ajutorul lui Dumnezeu am găsit o fată. Problema era că nu prea ma intelegeam cu ea. Nu vreau să intru în detalii, dar am ajuns din nou la friendzone, de data asta dat de mine. Odată cu experiența asta, golul din sufletul meu s-a lărgit și mai mult. Cu răbdarea am ajuns la pământ. Deabea mai pot să continui. În fiecare zi simt o durere interioară destul de puternică, nu la un organ anume, ci în suflet. Nu mai am chef de nimic, nici de învățat, nici să fac treaba prin casă, nici să ies cu colegii / prietenii, nici să vorbesc cu ei sau cu părinții mei și multe altele.

Simt nevoia să stau singur, izolat, în liniște.
Toate sfaturile pe care le-am primit de la diverși oameni (familie, preoți, colegi, prieteni/prietene) nu sunt de folos. Majoritatea dau aceleasi răspunsuri: “Rabdare”, “Treci peste”, “Nu te mai gândi”, “Nu a venit timpul potrivit”, “Ocupati timpul cu altceva” si multe altele. Răspunsurile astea imi vin ca un cuțit în rană, nu le mai suport. Nu mă ajută deloc. Pe lângă asta, am uitat sa mentionez că la toată starea asta de depresie si la ranile sufletului meu au mai contribuit și alte evenimente neplăcute din viața mea care nu au legătură cu fetele, dar nu are rost să le mai descriu.
Nu am scris toate astea cu scopul de a mă plânge, văita , de a sensibiliza pe cineva sau de a face pe cineva să se simtă prost. Scopul este dacă se întâmplă ca intr-o zi să mor (nu o să mă sinucid) să nu vă întrebați de ce Stoian Andrei Theodor a fost trist si depresiv în tinerețea lui. Si pe lângă asta. Să extrageți învățăturile bune si sa nu faceți aceleași greșeli pe care le-am făcut și eu.

Acum, tot ce îmi doresc este ca toți ceilalți să fie fericiți și sa pot sa ajut oricând mi se cere ajutorul.

P.S: Nu sunt pesimist / negativist. Sunt realist.

P.S 2: Nu am încetat să mai lupt.

Pace si bucurie.
~SAT

Leave a Comment:

SCROLL TO TOP